Nu am crezut niciodată că un om poate poseda o forţă atât de mare, încât să iubească alt om, cu toată puterea sufletului său, necondiţionat şi irevocabil. Nu, nu mă refer la un alt FOST , căci sufletul meu a fost vindecat demult, de EL, de AL MEU, care ştiu că nu mă va lăsa niciodată singură.
Vorbesc despre o persoană, acea persoană care m-a făcut să fiu, cine acum sunt. Acea persoană alături de care am crescut şi m-am maturizat. Acea persoană care este mereu capabilă să-mi deschidă golul cărpit din inima mea. Credeam că numai simt nimic, că sufletul meu s-a vindecat de absenţa sa, dar se pare că destinul mi-a jucat încă o farsă. Când i-am privit ochii mari şi negri, amintirile, sfaturile, momentele din copilărie... mi-au năvălit in minte şi mi-au întunecat privirea. Izvorul cristalin al sufletului mi-a secat.. şi nu am putut să mai vorbesc. M-a durut sufletul, mintea, inima... si m-am simţit stearpă, ca o floare secată de viaţă.
M-am simţit mereu ca o barcă, pierdută, cu pânzele jerpelite şi ancora pierdută în timp, dar mi-am căutat mereu puterea să vreau, să uit, să mă ridic. acum însă,nu.. acum, parcă numai am puterea să vreau. Parcă aş sfâşia cu ochii-nlăcrimaţi şi mâinile însângerate , mantia impermeabilă dintre trecut şi prezent.... şi aş rămâne acolo ...nu aş fi nevoită să-mi scot singură sufletul, să îl arunc în mare.Nu am crezut niciodată că nu am uitat, ca amintirea este încă vie , dar ... poate că în cartea vieţii mele, scrisă cu peniţă argintie, pe paginile cerului... este scris să nu uit niciodată, un prieten bun, o familie unită, amintiri palpabile.. şi lacrimile vărsate acum..
de sufletul meu !
