Privesc pe geam.. un cer trist, încărcat până la refuz cu nori, un Soare care a uitat demult să mai zâmbească şi ne-a întors resemnat spatele.. şi o inimă care bate necontenit, pentru cineva care a dat buzna în sufletul meu, rămânând etern acolo, asemenea unui tatuaj. Şi scriu .. E 8 septembrie şi o după-amiază anostă...În mai puţin de 96 de ore începe, inevitabil şcoala.
Şi mă gândesc. De unde atâta vară ? Atâtea bătăi involuntare ale inimii, atâtea gesturi, fapte realizate din instinct. atâta feerie, nebunie, fără cea mai mică implicare a creierului uman ? De nicăieri. Pentru mulţi, toamna este doar anotimpul acela necruţător, în care începe IAR şcoala. Pentru mine, toamna este acel moment al anului, care pune lacăt inimii, şi lasă gândirea să rezolve pagubele provocate de aceasta, este acel moment în care aripile-mi sunt tăiate şi mi se spune că numai am voie sa visez, aşa cum o făceam odată, acel moment în care zilele şi nopţile pierdute în braţele celui iubit, se metamorfozează în amintiri. Şi vor rămâne acolo, până vara viitoare , când poate, va fi un alt el.
Toamna este anotimpul regretelor, al redescoperirii de sine, al începerii unei monotonii, din care numai ştii cum să ieşi. De ce ? Pentru că numai este vară, să acţionezi în absenţa conştinţei, să te laşi pradă sentimentelor,să te simţi liber si de neînvins.
Ceva de acolo de sus spune : "Până aici !".. iar noi ne resemnăm. Ne redescoperim cealaltă parte, ascunsă în noi, de-a lungul verii şi încercăm să o schimbăm , spre a se plia pe noua persoană care am devenit, in timpul celor 3 luni de visare.
Toamna.. apar regretele, amintirile, dorinţe nesfârşite imposibil de realizat .. şi inevitabil intră în scenă cealaltă faţă a iubirii ...
