E toamna, iar ..

E toamna , iar .. 
Iar toate sentimentele amortite, ascunse pe care toamna le reinvie apar..
Iar ratiunea ia locul pasiunii si spune stop. 
Iar sufletul meu mutilat de-a lungul infinitelor luni de vara, rasufla usurat, se poate odihni pe malul marii involburate privind cum toate gandurile si aspiratiile lui puerile, arzatoare de o vara se scufunda infailibil, iar el este injectat cu realitate.  Iar se confrunta cu monstrul in fata caruia a pierdut batalii crancene, care i-a zdrobit visele si l-a privit apoi hranindu-se cu jind din durerea lui. Acum insa, renunta iar. Lasa voluptatea inconstienta sa zaca undeva, departe, iar el mai scrie pe cartea jerpelita a vietii sale, inca o vara care tocmai a trecut. 
Iar ratiunea intervine. Reconstruieste pe ruinele trecutului un prezent palpabil, candid, dar cu cicatrici dureroase, perpetue, care ranesc privirea si mentin mantia trecutului inca ridicata, pentru ca fantomele acestuia sa bantuie intr-un mod barbar ceea ce ratiunea mea se zbate sa construiasca.
Iar cineva spunea ca toamna se numara bobocii ! Ei bine, eu toamna numar sentimentele .. sentimentele pierdute in van, ranite sau sfasiate de loviturile macabre pe care viata le ofera ...Le aranjez, le ingrijesc .. apoi realizez cu o stupoare infantila ca sunt defapt absente . Si iar incepe munca aceea efemera in cautarea unei iubiri noi, a unei vieti noi si a unor intamplari fabuloase care sa imi imbrace sufletul intr-un cocon de sticla si sa-l protejeze pana vara viitoare.
Dar pana atunci este iar toamna, soarele zambeste printre dinti si norii fumurii care anosti acapareaza totul.

Frunzele cad si un nou maraton incepe ... maratonul viselor !  

Cine ? - Tu.

Cine ? - Tu.
In lipsa cui ? - A mea.
Ce ti-ai dori ? - Sa numai fi singur.
Cine te-ar putea ajuta ? - Doar eu .
Ce s-a intamplat ? - M-ai dezamagit.
Care ar fi solutia ? - Sa ma vrei inapoi.
Cand se va intampla asta ? - Niciodata.
Si atunci ? - Vei ramane singur.
Deci ? - O sa te doara.
Si ? - Nu o sa arati asta.
Dar ? - Eu stiu ca o vei simti.
Cum ? - Pentru ca sufletu-ti va plange.
De ce ? - Din orgoliu.
Ce ai facut ? - Ai fost un fraier.
Ce ti-a scapat ? - Felul in care ma raneai.
Totusi, de ce m-a durut ? - Pentru ca te iubesc.


Si acum ce ? - Vom plange amandoi.
De ce ? - Doar din vina ta . :)

Cu dragoste,

Cine ? - Eu .

Acum - doar eu si cu mine.

Niciodata nu am avut voluptatea inconstienta sa privesc fantomele trecutului. 
Niciodata nu am intors capul, dupa ce paraseam un loc, incheiam o dragoste sau distrugeam o prietenie. 
Niciodata nu am avut curajul sa gandesc in absenta inimii.
Dar poate ca toate acestea s-au intamplat, pentru ca mi-a fost teama sa ma cunosc pe mine. Pur si simplu, am ezitat cu o lasitate de nedescris, sa vad ce am lasat in urma , sa vad.. cum am fost eu.
Acum, in momente in care sunt singura, doar eu si cu mine,cand numai am ce sa mai pierd, parca indraznesc a cerceta amanuntit propria-mi persoana. 
Sunt... doar eu. Mereu am iubit, am urat si am fost atrasa de aceleasi lucruri. Mereu am fost o naiva irecuperabila si m-am lasat sedusa in cel mai patetic mod. Sufar de o infantilitate incredibila si probabil ca mereu voi fi asa. Am incercat , prostesc, sa-mi construiesc un alt drum grunjos, dar am esuat infailibil. 
Tot eu, nu cer prea multe. Ofer totul persoanelor iubite.. si aproape ca nu pretind nimic in schimb.
Dar, sufar ...
Am nevoie de caldura. Sufletul meu este credul, vulnerabil , dar si capabil de o iubire nemarginita. 
Isi doreste doar un strop de iubire, pentru a nu ingheta in frigul din abisul sau intunecat. Doar siguranta ca undeva, candva un alt suflet capabil de iubire, se va gandi la el ... 




Iata-ma acum, la sfarsitul unei seri, descoperindu-ma pe mine.
Cu siguranta ca maine, voi fi lafel ..
Cu teama ca, incepand de azi... singura am sa fiu . 

Când iubeşti ...

Iubirea ? Huh, nu am întâlnit niciodată ceva mai abstract, mai nemilos şi mai ispititor decât această iubire...
Niciodată nu m-a ademenit , nu m-a răsfăţat cu atâta ardoare ca şi acum .. dar parcă niciodată nu m-a rănit atât de tare când eram fericită .. Mi-a oferit un timp, un timp îndelungat de puritate, fericire şi extaz . Un timp în care am uitat cu desăvârşire ce înseamnă durerea ... acel timp, care mi-a dat speranţe aşa de mari în viitor, in viitorul pe care îl creasem atât de  prostesc, doar pentru mine. Am fost cu adevărat fericită, aşa cum numai fusesem niciodată până atunci, cum parcă uitasem să mai plâng..
Acum, această iubire m-a uitat. Aş cauta-o, dar nu ştiu unde să o găsesc. Aş striga-o, dar mi-e teamă că nu are să mă audă. Aş plânge de ea, dar s-ar infrupta lacoma din durerea mea. Iubirea, a devenit nemiloasă .. A spulberat tot ce , naivă, am creionat în viaţa mea, pe baza minciunilor şi pasiunii sale şi m-a lăsat într-un colţ... de unde eu, nu aş ştii ce să-i mai ofer.
Aş întreba această iubire, de ce vrea să mă rănească . De ce nu îi pare rău, măcar puţin , de toată seva pe care a injectat-o în mine şi acum vrea s-o transforme în chinină. Dar nu o mai găsesc. A plecat din viaţa mea. Şi trebuie să-mi reînfăptuiesc sufletul, să îl îngrijesc în secret pentru a se putea lupta, pentru a înceta să urle din răsputeri după ajutor, după o picatura de atenţie. Am avut un înger, care numai face faţă . Am o mână, care a rămas încleştată şi am o inimă care a murit...


A mai rămas aici, cu mine, doar un suflet care se întreabă răguşit..

"Iubire, oare chiar merită ?!"

Autumn ?

"Norocul meu că eşti cu mine. Ghinion că nu acum."

Privesc pe geam.. un cer trist, încărcat până la refuz cu nori, un Soare care a uitat demult să mai zâmbească şi ne-a întors resemnat spatele.. şi o inimă care bate necontenit, pentru cineva care a dat buzna în sufletul meu, rămânând etern acolo, asemenea unui tatuaj. Şi scriu .. E 8 septembrie şi o după-amiază anostă...În mai puţin de 96 de ore începe, inevitabil şcoala.
Şi mă gândesc. De unde atâta vară ? Atâtea bătăi involuntare ale inimii, atâtea gesturi, fapte realizate din instinct. atâta feerie, nebunie, fără cea mai mică implicare a creierului uman ? De nicăieri. Pentru mulţi, toamna este doar anotimpul acela necruţător, în care începe IAR şcoala. Pentru mine, toamna este acel moment al anului, care pune lacăt inimii, şi lasă gândirea să rezolve pagubele provocate de aceasta, este acel moment în care aripile-mi sunt tăiate şi mi se spune că numai am voie sa visez, aşa cum o făceam odată, acel moment în care zilele şi nopţile pierdute în braţele celui iubit, se metamorfozează în amintiri. Şi vor rămâne acolo, până vara viitoare , când poate, va fi un alt el.
Toamna este anotimpul regretelor, al redescoperirii de sine, al începerii unei monotonii, din care numai ştii cum să ieşi. De ce ? Pentru că numai este vară, să acţionezi în absenţa conştinţei, să te laşi pradă sentimentelor,să te simţi liber si de neînvins.
Ceva de acolo de sus spune : "Până aici !".. iar noi ne resemnăm. Ne redescoperim cealaltă parte, ascunsă în noi, de-a lungul verii şi încercăm să o schimbăm , spre a se plia pe noua persoană care am devenit, in timpul celor 3 luni de visare.
Toamna.. apar regretele, amintirile, dorinţe nesfârşite imposibil de realizat .. şi inevitabil intră în scenă cealaltă faţă a iubirii ...

Doar e toamnă ..

Diferit ..

Timpul trece. Mereu a trecut, ireversibil.. iar fiecare clipă care se îngroapă în nefiinţă, devine dureroasă, apăsătoare .. ne învăluie în regrete.
     A fost vară ! Vai, cât am aşteptat vara, dar uite-mă acum, la sfârşitul ei, privind în urmă şi adunând regretele împrăştiate pe podea în momentele de cumpănă ale sufletului meu. S-au petrecut multe, sub razele îmbătătoare ale amantului meu cosmic, multe s-au schimbat, multe au durut, dar cele mai multe m-au maturizat ! În încercarea destinului de-a-mi pune încă o piedică, am răzbit ! Apoi am zămbit triumfătoare şi am privit in urmă ... călcasem pe cadavre, dar nu eram una dintre ele . Mă simţeam puternică, în pofida gândurilor mele, dar trupul meu vuia, simţeam palpitaţiile inimii , injectate cu adrenalină. Eram o alta ! M-am descurcat, când toţi ceilalţi m-au abandonat. M-am ridicat din groapa fără sfârşit , pe care mi-am săpat-o. Am avut, în cele din urmă, puterea de a sfâşia cu dinţii ruinele trecutului, extazul prezentului.. şi de a privii spre viitor, cu străluciri de diamant în ochii.
     Sunt poate şi mai singură acum, dar mai puternică, mai mândră, mai deschisă spre viitor.
     Iată-mă, deci, la finalul inevitabil al acestei veri ... aflată în pragul unui nou început, cât de DIFERITĂ mă simt. Mi-am pietrificat sufletul prin suferinţă, durere, extaz, mângâiere..şi l-am lăsat acolo ! Doar cineva puternic, asemenea mie, un luptător cu ţeluri înalte.. şi dorinţe ascunse, îmi va putea descarcera sufletul.
Dar până atunci, voi rămâne veşnic alături de persoana, care fără de mine, poate n-ar mai exista. Fără susţinerea, zâmbetul şi căldura necontenită a sufletului meu, ar eşua .. Şi privesc resemnată la sfârşitul acestei veri, gândind că poate am descoperit viaţa, dezamăgirea... dar şi iubirea ! Şi pentru prima dată eu ... AM REGRETE ! (:

..

Către Dumnezeu ..

Doamne, ştiu că am sufletul înveninat, că am sângele injectat cu ură, că trupul insăşi e doar o armă aparent suficientă. Ştiu că Ţi-am greşit Doamne, că Te-am supărat atunci când Ţi-am negat existenţa, că Te-am rănit atunci când am aruncat asupra Ta vina, pentru nedreptăţile ce mi se produceau. Am uitat, Doamne, că totul se întâmplă cu un motiv, dar de ce toate se întamplă în jurul meu? De ce, Doamne, le faci rău persoanelor apropiate mie, spre a mă face să regret ? Ia-mă pe mine, Doamne, ia-mi sufletul şi pedepseşte-l după voia Ta, iar eu mă voi resemna umil, în pofida gândurilor de acum. Ia-mi trupul, Doamne, neînsufleţit, şi oferă-L pradă demonilor din Iadul Tău perfect , în timp ce eu privesc, ameţită de ură. Fă astea cu fiinţa mea, dar nu-i mai pedepsii pe ceilalţi.. Nu-mi lua, Doamne, mama. Nu fiinţa care mi-a dat viaţă, plătind aproape cu viaţa ei. Nu o răni, nu o supune suferinţelor necruţătoare, nu o chinui şi mai mult, Doamne, doar pentru că a fost greşeala mea. Nu-i răpi puterea de a vedea apusul, forţa involuntară de a străbate lumea, voinţa inumană de a-şi trăi viaţa. Nu fi necruţător, şi astfel îţi voi mulţumi !

Poate nu înţelegi, nu crezi, nu vezi, ceea ce sufletul meu îngropat în resentimente, transmite, peste munţi şi dealuri. Este un vuiet, un strigăt disperat de ajutor, pentru că numai poate. S-a înecat de-a lungul anilor, în durere, ură, complexe,minciună... şi nu poate ieşi ! Poate doar să simtă , mai mult decât sufletele roboţilot mascaţi ce-l înconjoară ... şi urlă din răsputeri, doar pentru a fi auzit. De ce tu, Doamne, refuzi cu îndârjire să asculţi rugăminţile mele ? Nu vreau nimic pentru mine. Nu vreau seva vieţii, esenţa euforică, injectată în vene, sau răsfăţ rupt din Rai, pentru plăcerea sufletului meu. Vreau doar să ai grijă de ea, să fie bine, că doar ea e singura care mi-a alinat sufletul atunci când îl deschideam în faţa sa . Doamne, atât te rog ... ai grijă de mama mea !

Again.

"Îmi e greu fără tine, atât de greu fără tine...''

Nu am crezut niciodată că un om poate poseda o forţă atât de mare, încât să iubească alt om, cu toată puterea sufletului său, necondiţionat şi irevocabil. Nu, nu mă refer la un alt FOST , căci sufletul meu a fost vindecat demult, de EL, de AL MEU, care ştiu că nu mă va lăsa niciodată singură.
Vorbesc despre o persoană, acea persoană care m-a făcut să fiu, cine acum sunt. Acea persoană alături de care am crescut şi m-am maturizat. Acea persoană care este mereu capabilă să-mi deschidă golul cărpit din inima mea. Credeam că numai simt nimic, că sufletul meu s-a vindecat de absenţa sa, dar se pare că destinul mi-a jucat încă o farsă. Când i-am privit ochii mari şi negri, amintirile, sfaturile, momentele din copilărie... mi-au năvălit in minte şi mi-au întunecat privirea. Izvorul cristalin al sufletului mi-a secat.. şi nu am putut să mai vorbesc. M-a durut sufletul, mintea, inima... si m-am simţit stearpă, ca o floare secată de viaţă.
M-am simţit mereu ca o barcă, pierdută, cu pânzele jerpelite şi ancora pierdută în timp, dar mi-am căutat mereu puterea să vreau, să uit, să mă ridic. acum însă,nu.. acum, parcă numai am puterea să vreau. Parcă aş sfâşia cu ochii-nlăcrimaţi şi mâinile însângerate , mantia impermeabilă dintre trecut şi prezent.... şi aş rămâne acolo ...nu aş fi nevoită să-mi scot singură sufletul, să îl arunc în mare.
Nu am crezut niciodată că nu am uitat, ca amintirea este încă vie , dar ... poate că în cartea vieţii mele, scrisă cu peniţă argintie, pe paginile cerului... este scris să nu uit niciodată, un prieten bun, o familie unită, amintiri palpabile.. şi lacrimile vărsate acum..
de sufletul meu !

Cu tine.

Cu mâna ta, în mâna mea

Acum aş vrea să mă trezesc,

Să am mâna ta, pe foaia mea,

Să pot să mai răzbesc !

În ochii tăi să regăsesc

Un dans lasciv de-o seară,

Cu ochii tăi eu să trăiesc

Să mă priveşti ca-ntâia oară !

Cu gura ta tu să-mi vorbeşti

Să-ţi aud vocea, să mă alint,

Şi gura ta să o sărut..

Cu voluptate să mă sting !

În trupul tău eu să mă pierd..

Să mă-ncălzesc mai lent.

Şi trupul tău eu să iubesc

Cu teamă să-l dezmierd !

Şi  doar CU TINE eu să zbor..

..nu singură pe culmi !